Gina

Gina fusese cea mai frumoasă fată. Fusese.

Ne adunasem deja toți în curtea bisericii, cu coșurile de Paște frumos aliniate și scrutând poarta și drumul. Cine intra, cu ce era îmbrăcat, de când nu mai fusese la biserică, de când nu mai venise-n vizită-n sat de nu mai locuia acolo… de-ale bisericii.

Gina a intrat sprijinindu-se de brațul mamei ei. Slabă ca un băț, cu ciorapii pantalon trași atât de sus încât ieșeau de sub brâul fustei, mergând încet și cu ochii în pământ. Când și-a dat părul după ureche, mâna stângă îi tremura. Gina era pe moarte, avea leucemie. Să ne-nțelegem, acum 25 de ani leucemia era o condamnare la moarte, azi, mai ai o șansă. Pe lângă boală, Gina și mama ei mai duceau o povară: prostia omenească. Neștiutori și meschini, o seamă de săteni răspândiseră zvonul că Gina avea SIDA. Vezi tu, Gina nu era numai frumoasă, mai era și cultă. Gina, deși nu intrase la facultate, își petrecuse copilăria, adolescența și puțina tinerețe citind. Biblioteca ei era mai bogată decât a școlii. De la Gina împrumutase și mama toți marii clasici.

De ce-o urau o seamă de săteni pe Gina? Gina nu s-a resemnat, iar satul n-a iertat-o. Divorțase. Deși viața-n sat ne învățase pe toate că trebuie să răbdăm, că bărbații-s toți la fel, că mai mult nu ai ce aștepta de la viață, Gina a încălcat regulile și a spus nu unui soț bețiv, iresponsabil și inutil tată copiilor. Da cine s-a crezut ea, să divorțeze și să se întoarcă în casa părintească? Rabdă, fă, că toate răbdăm! Faptul că mai apoi și-a „permis” să aibă relații, da, inclusiv sexuale, cu alți bărbați, fără să se recăsătorească a pus capac. Ordinara! O depravată! Așa-ți trebe dacă umbli-n cățăliște!

Tanti Ana, mama Ginei a încercat să explice cui a vrut s-audă, că leucemia e un cancer și că nu se transmite pe cale sexuală. Nimeni n-a vrut s-audă.

În satul idilic, ăla de-l tot pomenesc oamenii care n-au trăit veșnic la sat, vecinii ar fi mers să ajute, să ducă un braț de lemne-n casă, să tragă niște apă, să o ajute pe tanti Ana la săpat. La noi în sat, Gina, slabă, slăbită și abia ținându-se pe picioare s-a dus într-o zi să aducă apă de băut de la fântână. Necazul a făcut să i se agațe găleata într-o rădăcină ce ieșise printre pietrele din fundația puțului. Gina s-a aplecat puțin încercând să dezgațe găleata, piciorul drept i-a alunecat pe pământul ud, iar căzând în fântână s-a lovit cu capul de pietre. Medicul legist a înregistrat moartea drept accident rezultant în hemoragie cerebrală. Lutul s-a uscat, cu amprenta piciorului ce alunecase încă vizibilă. Sătenii au zis că Gina și-a dat sufletul lui necuratul, omorându-se. Numai mama a dus coroană, iar popa a refuzat s-o îngroape în cimitir. Sinucigașii nu au loc acolo, a fost înmormântată pe câmp, în stânga cimitirului. Tanti Ana mergea pe cât o țineau puterile, pe timpul verii, să dea de pomană oamenilor ce veneau de pe câmp. Se fereau de ea ca de râie. Venind de la fân, am vrut să iau un coc din mâna întinsă a Anucăi, dar tata nu m-a lăsat. Mai mare groaza mi-a fost de tanti Ana. Ei i-au dat lacrimile, iar mâna i-a rămas întinsă-n gol, așteptând în zadar un om bun care să accepte cocul și să spună o rugăciune pentru Gina. Am avut un nod în gât până acasă, iar când a ajuns mama de la serviciu i-am spus plângând că tata nu m-a lăsat să iau cocul și că biata tanti Ana s-o fi amărât și mai tare. A doua zi, mama m-a pus pe șoregla bicicletei și am mers la tanti Ana „să cumpărăm cărți”. Am dus lumânări și o iconiță de acasă. Ajunse la tanti Ana, mama i-a cerut iertare pentru tata și am făcut un mic altar dintr-un ștergar frumos țesut, iconița și câteva lumânări în tinda casei. Nu ne-am rugat pentru sufletul Ginei. Ne-am rugat pentru sufletul satului care refuza să înțeleagă legile biologiei și ale fizicii.

Advertisements

Unchiu’ Hori(n)că

Nu cred să fi cunoscut individ mai frustrat la noi în sat.

Desigur, „frustrat” nici nu exista în vocabularul nostru la vremea aceea, eventual în al mamei, care, citită fiind, vorbea la un nivel mult peste așteptări. Cum care așteptări? Alea… când lumea te judecă după slujba pe care o ai, după statutul de țăran sau orășean… Vocabularul unei simple muncitoare care se bronza la săpat, că bani de vacanță nu avea, nu putea fi atât de sofisticat și totuși, era.

Dar divaghez. Vorbim azi despre unchiu Hori(n)că, care-și snopea copiii, credea și verbaliza cu tărie că orice femeie ce mergea la muncă „afară” se ducea de fapt „la produs” și-l ura visceral pe tata, un bețiv (deocamdată) mai mare decât el.

Aș fi vrut să spun că Horică îl ura pe tata fiindcă tata n-o respecta pe mama, dar adevăru-i că Horică, deși se bătea cu pumnul în piept că ar primi-o pe sora lui în casa lui la orice oră, era incapabil să ajute. Mai precis, ajuta doar ca să îi fii dator. Să te poată umili, să-ți amintească pe veci că la un moment dat ai avut nevoie de ajutorul lui. De aceea mama nu a acceptat niciodată mâna întinsă. Doar crescuse cu el și știa ce-i poate capul. Un frustrat, zicea mama. Ce l-a frustrat într-atât încât să ajungă un adult de căcat, habar nu avem. Fusese preferatul părinților mereu. Da, pe vremea aia, a-i arăta unui copil mai multă afecțiune decât celuilalt era perfect în regulă. Cert e că îl mâna o dorință incontrolabilă de a putea arăta cu degetul. Aia-i curvă, ăla-i bețiv, astea erau mantrele lui. Avea porecle pentru toată lumea. Noi îi ziceam Horincă, desigur. Vezi tu, el nu cina fără pet-ul cu horincă lângă piciorul mesei. Dar credea că tărie (haha) că are dreptul să facă pe lupul moralist cu restul bețivilor din sat.

Despre ei, altădată.

De poveste

– Vai, ce frumos trebuie să fi fost! Ai crescut la țară… vai, nici nu-mi pot imagina cât de minunată o fi fost copilăria ta! De poveste, nu-i așa?

Ce să-i fi spus? Că nu? Că a fost greu? Că pentru fiecare morcov și păstaie, am muncit ca robii? Că în clasa a 11 – a, când mi-am invitat colegii de liceu la cireșe, jumătate din ei au zis că dacă ar fi trebuit să meargă pe jos atâta drum doar ca să ajungă la gară, s-ar fi lăsat de școală în prima săptămână?

I-am zâmbit în schimb și mi-am spus c-așa suntem noi, când nu știm, inventăm povești fermecătoare.